Aisha

Azi când veneam de la liceu am văzut o bătrâna... de la ţară...cum mi-am dat seama? Foarte uşor: aveam mâinile înnegrite de muncă... eu am trăit toată viaţa, cei 17 ani ai mei, ;)) la ţară şi mă gândeam că peste ceva timp o să "îmi iau zborul" şi că poate într-o zi o să îmi aduc aminte de toate lucrurile frumoase pe care le-am făcut în copilărie... Nu ştiu dacă viaţa mă va schimba foarte mult, nu ştiu dacă voi ajunge vreodată o ”damă bine”, dar ştiu că în sufletul meu voi păstra vie amintirea părinţilor mei care, şi ei, aveau mâinile înnegrite de muncă, tot acele mâini care mă îngrijeau şi tot acele mâine care mă loveau când greşeam…
Mie nu îmi place să scriu poeme, să plictisesc omu’…vreau doar să spun că e atât de important să nu ne ruşinăm că suntem de la ţară, să nu ne ruşinăm cu părinţii noştri, pentru că dacă nu era mediul rural, azi nu aveam de unde mânca, iar dacă nu erau părinţii noştri noi nu mai eram acum…Trebuie să ne ruşinăm când facem ceva rău, şi să încercăm să reparăm răul făcut…
Viaţa te schimbă mult, de cele mai multe ori uiţi de unde ai plecat, dar sunt sigură că atunci când ai nevoie de un sfat bun, tot la părinţi apelezi, dar de’, dacă acum suntem oameni de afaceri cum să declarăm că persoana aia de lângă noi cu batic în cap şi care abia se mai ţine pe picioare este mama noastră… Nu… nu prinde bine la imagine, o ţinem acolo într-o cuşcă şi numai când avem nevoie de ea o băgăm în seamă…
Ar trebui să privim cu oarecare dispreţ, acele bătrâne care se dau cu ruj din ăla roooşuu ( şi se mai dă şi pe dinţi, “că nu mai vede!!!” şi care îşi pun mărgele de te poţi spânzura cu ele de parcă se mai uită cineva la ele să le admire… Dacă nu ştii ce înseamnă penibil, trebuie doar să le priveşti şi vei înţelege… Pe când o bătrâna care abia dacă ridică ochii din pământ, pentru că ştie că ea nu e prea deşteaptă, e atât de criticată şi luată peste picior… De ce? Poate că nu mai ştim să îi oferim locul pe scaun, dar măcar să le oferim un loc în societate pentru că odată, ea muncea ca să ne fie nouă bine, acum!…

Azi am fumat!... Da, mare brânză…Am mai fumat pe la petreceri maxim o ţigară…Azi am fumat 3… ;)) Bun. Şi care e faza?! Am dat pe un pachet de ţigări KENT 6,8 Lei, aproape 7 Lei… Am fumat, nu mi-a ţinut de saţ, am mirosit, a trebuit să iau gumă de mestecat şi acum, pe lângă toate astea, mă simt rău… :-&
O colegă cică nu trag în piept fumul, şi ar trebui să fac asta, pentru că, pot face cancer în gât…Mda, fâss…şi dacă am făcut asta mi-a intrat tot fumul în plămâni, apoi mă simţeam ameţită ca peste puţin timp să … adorm… Pur şi simplu, nu puteam să îmi ţin conştiinţa trează. Acum am înţeles că ţigara calmează, CORECT, dar nu cred că voi mai fuma vreodată. Chiar nu are rost!!! Şi ştiţi ce?! Eu cred că fumează nu cei care nu ţin la sănătatea lor, ci acei care vor să se facă albi la faţă şi nu ştiu cum…Aha… de acum o să fumez o ţigară înainte să mă învoiesc la profi pe motiv că mi-e rău… :D
În final… nu consider că ţigara creează dependenţă şi doar o impresie de dependenţă…
Sfat: Lăsa-ţi-o baltă…mai bine dansaţi sau ascultaţi muzică decât să fumaţi ,, ca să vă calmaţi” !!!

De multe ori spunem că nu avem prieteni adevăraţi, că nimeni nu este în stare să facă ceva ca să îţi fie ţie bine şi că se gândeşte numai la el… Credeţi-mă că mai există şi persoane care au suflet şi cărora le pasă… Dar când îţi dai seama că le pasă…îi pierzi…
Dacă ar fi să am o dată ocazia să primesc ceva de la un peştişor de aur, nu mi-aş dori mare lucru… Mi-aş dori ca Dumnezeu să mai lase pe Pământ oameni precum prietenul meu pe care nu am ştiut să îl preţuiesc… Eram în clasa a IX-a şi am început cu stângul... am avut doi ani foarte proşti şi ce credeţi? Nimeni nu era alături de mine... Toţi erau răutăcioşi, doar un tip m-a ajutat, m-a încurajat mereu şi nu m-a lasat să îmi pierd cumpătul... erau momente când mă simţeam la capătul puterilor, dar el a crezut în mine... Era singurul care îmi spunea că eu pot mai mult... Azi l-am pierdut... Ar trebui să consider că mi-am făcut alţi prieteni dar asta nu e adevărat; ei nu ştiu decât să profite, iar el nu ştia decât să ofere... Mă întreb de multe ori... a avut mereu grijă de mine, m-a ascultat mereu dar de ce nu m-a oprit cand încă se mai putea face ceva? Îmi este prieten sau duşman?
Nu am mai scris pe blog până acum, nici nu prea mă pricep dar mi-aş dori să îi mulţumesc cu această ocazie... poate într-o zi va da peste blog­ul meu şi îşi va aminti că există undeva o persoană care este fericită, doar pentru că el este fericit... Cel mai mult regret că nu ştiu să arăt dragoste celor din jurul meu şi îi pierd înainte să spun măcar ce simt... Acum e fericit, ştiu asta... Şi eu sunt bine pentru că momentele pe care le-am petrecut împreună îmi ajung pentru toată viaţa şi îmi dau forţă să mai cred în ceea ce mulţi numesc IUBIRE...
Dacă acum l-aş vedea nu i-aş spune nimic, doar l-aş privi în ochi să îi văd sclipirea din priviri...o sclipire pe care nu am mai întalnit-­o, şi pe care cu dor în suflet am cautat-o... Amintirile sunt cele mai dureroase acum... Vă dau un sfat! Norocul nu bate de multe ori la uşă... ar fi bine să îi deschideti...
În încheiere, nu vreau decât să îţi spun MULŢUMESC, ţie, prietenul meu drag... îţi mulţumesc că exişti şi că m-ai adus la viaţă... Cu toate că preţul e prea scump!...